Daca ar mai fi trait, I.D. Sirbu ar fi implinit anul asta, pe vara, 86 de ani (era mai mic decit Alexandru Paleologu cu aproximativ patru luni). Asa, tocmai am comemorat 16 ani de la moartea care a survenit cu sase zile inaintea echinoxului toamnei 1989, in orizontul acelui exemplar testament spiritual din Jurnalul unui jurnalist fara jurnal, aparut zilele astea, la a treia editie (realizata de sotia scriitorului, dna Elisabeta Sirbu) la Editura Institutului Cultural Roman:

„Privind cu ochii deschisi spre moarte [...] ma gasesc in cimpul de gratie al divinitatii, trebuie sa ma port in asa fel (si sa ma rog in asa fel) incit sa evit a mai cadea iar din gratia asta, care la mine, practic, inseamna:

– sa iert si sa uit pe toti dusmanii mei;

– sa lucrez numai la comenzi ale constiintei mele curate, de bun cetatean al lumii, de vesnic proletar al culturii, de sclav al istoriei;

– sa-L caut prin faptele mele, prin ranile mele, pe Hristos, fiindca atunci stiu ca ma cauta si El pe mine;

– sa nu ader dogmatic la nici o confesiune, dar sa respect traditia si sacrul (cit a mai ramas), al Bisericii in care am fost botezat;

– sa ma pregatesc – iubind copacii, cerul si pamintul – pentru o moarte simpla, discreta, tainica, dar mintuitoare;

– sa las in urma mea un nume curat si o dira de lumina, alcatuita nu din operele mele literare, ci un exemplu de umilinta si resemnare cu care mi-am facut datoria.“

Toate astea I.D. Sirbu le-a infaptuit, dupa slabele lui puteri de muritor, dupa puterile lui barbatesti de creator. Sint sigur ca daca m-ar fi auzit spunind asa ceva, m-ar fi fulgerat pe sub sprincene: exagerezi, baiete! Si-a dorit gloria anonimatului, de voie, de nevoie, dar atunci cind a vazut „miseii la izbinda facind punte“ a resimtit vanitatea acestei lumi: „un prost ridicat la putere se simte obligat sa cobo