Trebuie sa incep printr-o marturisire: am un adevarat cult pentru cei care, inainte de 1989, au avut curajul sa se impotriveasca, raspicat si „pe fata“, dictaturii comuniste. Pentru disidentii arhicunoscuti, ca si pentru cei care, prea putin sau deloc mediatizati, au petrecut ani grei in inchisorile comuniste. Pentru cei ale caror vieti au fost intrerupte, deturnate, mutilate pentru singura vina de a fi pus mai presus de orice libertatea. Probabil ca, daca ei n-ar fi fost, nu ne-am fi deprins nici acum sa gindim pe cont propriu si sa ne impotrivim tentativelor puternicilor zilei de a manipula realitatea si pe noi insine. Datorita eroismului lor am inteles ca un regim totalitar nu poate fi invins prin tacere, prin rezistenta pasiva, prin fuga din real si refugiul, vinovat si complice, in interior (interiorul familiei, al profesiei, al cercului restrins de prieteni sau al propriei minti). Ei au fost cei care au contribuit in mod decisiv la spulberarea mitului societatii perfecte, denuntind, prin actiunile si interventiile lor publice, ruptura iremediabila dintre teorie si practica, dintre propaganda ideologica si realitatea imediata. Ei au avut puterea sa infrunte Infernul totalitar si pe agentii sai fideli si pentru asta – cel putin pentru asta – le datoram respectul nostru.

Si atunci, ce s-a intimplat in ultimii cincisprezece ani cu unii dintre ei? Ce s-a intimplat cu imaginea lor in constiinta publica? De ce s-a risipit atit de repede aura care-i inconjura in decembrie 1989, de ce s-a erodat in ritm accelerat capitalul de simpatie care-i sustinea la inceputul anilor ’90? De buna seama, raspunsurile difera, de la caz la caz, ca si atitudinea fata de unul sau de altul dintre disidentii anticomunisti. Dupa cum nu trebuie ignorat rolul major pe care mass-media aservita puterii neocomuniste l-a jucat in discreditarea sistematica a disidentilor. Caci, dincol