Cand moare un om, care a dus-o pana catre nouazeci de ani, lungimea vietii e comentata in termenii performantei si, adesea, si ca o problema de merit.

Un coleg de la arhitectura ma anunta ca s-a stins din viata unul din profesorii nostri, care nici pe vremea cand ne fusese sfetnic nu mai era tanar. "A trait destul", zice colegul, vazand ca nu ma grabesc cu parerea. Numai oamenii simpli mor, cei pe care nu-i stie lumea. Cei ce se fac cunoscuti, nu mor: ei pleaca dintre noi, merg intr-o lume mai buna, li se termina firul vietii, se duc in nefiinta, ne parasesc, inchid ochii si asa mai departe... Numai oamenii de rand traiesc destul. Notorietatile "puteau sa mai traiasca". La nouazeci de ani insa si arhitectii de seama au trait destul. Cand adaugi, mai mult din politete, ca omul "putea sa mai traiasca", te gandesti de fapt la tine: macar de-as lungi-o si eu la fel. Cand cardiologul meu mi-a zis: "Tine-o asa si cinci ani n-ai probleme" el nu a zis cinci ani la modul strict, ci in sensul unei durate semnificative. Eu insa am luat-o nu ca pe metafora de chirurg, ci ca pe o scadenta.

Cei cinci ani au trecut mai repede decat socoteam. I-am multumit mereu lui Dumnezeu pentru ei. In ziua cand mi s-a spus "Tine-o asa si cinci ani n-ai probleme" am socotit ca-s prea de ajuns, ca sa-mi pun la punct niste treburi de familie. Dar acum, ca ma asteapta un nou contract medical plin de metafore, ma intreb daca e oportun sa incep iarasi tocmeala cu Cel de Sus. Sa-i multumesc la fel de deschis ca si pana azi, dar sa vin cu o necuviinta de genul "Doamne, Tu ai de-a face cu infinitul, ce mai conteaza la Tine alti cinci ani..."

Partea proasta in discutiile privitoare la lungimea vietii e ca, de la o vreme, raportezi putinul, multul si destulul numai la tine. Si ca tot ce pare in firea lucrurilor la altii, e contra naturii lucrurilor la tine. Nu m-am grabit sa-i zic fostulu