A aparut recent volumul al treilea din seria editoriala "Manuscrisele Mihai Eminescu", coordonata de Academia Romana, editata la Editura Enciclopedica si executata tipografic la imprimeria Regiei Autonome Monitorul Oficial.
In 2004, cand aparea volumul intai al seriei, s-au gasit publicisti - pomeni-s-ar patriotismul lor in veci! - care au marait ca Academia Romana risipeste banii contribuabililor pe o asemenea intreprindere mult prea costisitoare.
Ce-i drept, era vorba de bani proveniti din programul de subventionari pentru edituri al Ministerului Culturii, dar costurile, desi impresionante, erau mult mai mici decat calculau publicistii cu pricina, revoltati ca tirajul primelor 800 de pagini ale seriei a costat cateva miliarde de lei.
Nu stiau insa cata cheltuiala a fost economisita prin cele doua inventii de tehnologie a tiparirii pe care le-a pus la lucru graficianul editiei, profesorul Mircia Dumitrescu. Trei, de fapt.
Sa incepem cu a treia. Decurge din prima, care este pur tehnica, si are legatura cu faptul ca era necesar ca fiecare pagina de manuscris copiata prin scanare sa fie curatata digital de orice semn (sau pata) ce nu isi avea originea in vointa (sau neglijenta) poetului insusi (galbenul paginilor, de pilda, aparut prin invechirea hartiei).
Aceste operatiuni migaloase, pe mii de pagini, au fost executate de studentii profesorului Mircia Dumitrescu aproape gratuit; si spun "aproape" pentru ca o rasplata consistenta au avut si ei: sentimentul ca se afla intr-o lucrare ce capatase deja aura de legenda, mai ales prin felul in care Noica a intretinut flacara cultului pentru importanta acestor pagini de manuscris.
Prima si a doua, asadar, care au fost? Graficianul Mircia Dumitrescu stia unde s-a impotmolit prima incercare de editare a manuscriselor eminesciene (Editura Humanitas initiase a