Acest an al catastrofelor i-a adus si Romaniei portia ei, cu varf si-ndesat, de parca nu eram destul de necajiti. Si daca ditamai America isi traieste uraganele ca pe niste lovituri mortale, desi, ti-ai zice, la resursele lor ar trebui sa fie floare la ureche, ce sa mai zicem de noi, care ne taram de azi pe maine...
Aud azi la televizor: "Oamenii de la sate tot nu vor sa-si asigure casele, in ciuda tuturor nenorocirilor care dau peste ei. Si doar o asigurare nu i-ar costa decat modesta suma de 300 de euro pe an..." Ba inca se insinua in comentariu ca satenii s-au obisnuit sa fie ajutati de stat, sa li se dea case noi etc.
O poza ii arata pe niste sinistrati stand la carciuma cu apa pana la genunchi si tragand veseli din sticle de bere. Prin urmare, in loc sa fie oameni civilizati, cu casele asigurate pentru numai 300 de euro pe an, si sa puna umarul la reconstructie, taranii nostri sunt niste terchea-berchea, care asteapta totul de la stat, si intre timp se cinstesc mai departe de tot dragul...
Fara sa contest aceasta indignata concluzie, as vrea sa iau totusi apararea omului de la tara sau macar sa incerc sa-i inteleg reactiile in conditii de vitregie a vremurilor si a sortii.
Mai intai ca nimeni la noi nu are obisnuinta asigurarii bunurilor. Asigurarea e o cucerire relativ tarzie si sofisticata a capitalismului. Trebuie sa ai ceva cheag ca sa te gandesti sa-l asiguri. Cand Jupan Dumitrache se gandea ca o sa-i arda magazia, isi spunea zambind: "Arza sanatoasa, e asigurisita...", dar el era negustor, rotita sarguincioasa in angrenajul capitalist.
Ce sa fi asigurat ceilalti? Saracia? Cand a venit comunismul, s-a facut la toata lumea un fel de asigurare generala, ADAS, atat de generala, ca nimeni n-o lua in seama.
Ca si sindicatele, ca si alte institutii formale, ADAS-ul era o fant
