Cand pretul titeiului a depasit nivelul de 50 de dolari/barilul lumea a inceput sa trepideze. Acum, cand pretul oscileaza intre 60 si 70 de dolari, numerosi analisti se gandesc la urmatorul prag, de 80 de dolari. In termeni reali, acest nivel ar echivala cu pretul brutului care a declansat stagflatia cu cateva decenii in urma.
Atunci, tarile arabe au folosit cartelul petrolier ca o arma politica si economica, marind pretul brutului in mod drastic, la peste 40 de dolari barilul, in cateva reprize. Aceasta a insemnat o modificare substantiala a termenilor schimbului (terms of trade) intre tarile producatoare/exportatoare de petrol si tarile net importatoare.
Economiile avansate au absorbit socul prin incetinirea economiei (chiar recesiune) si monetizarea unor deficite bugetare marite, ceea ce a insemnat cresterea preturilor la bunurile industriale. In timp, evolutia ascendenta a acestor preturi a compensat castigul tarilor exportatoare de petrol.
Combinatia intre stagnare economica si inflatie in crestere a consacrat starea de stagflatie, care a nedumerit macroeconomisti, analisti economici.
Conform paradigmei conventionale subutilizarea resurselor in economie nu ar putea fi insotita de inflatie; s-a inteles, finalmente, ca daca avem de-a face cu un soc major pe latura ofertei, care nu poate fi absorbit usor prin realocare de resurse, combinatia amintita devine inevitabila.
Intr-un fel, tarile capitaliste avansate au experimentat atunci socul mult mai puternic suferit de tarile postcomuniste in tranzitie. Blocul sovietic, care avea economii de comanda structural inchise, a fost partial protejat intrucat folosea titei ieftin din fosta URSS. Marii perdanti au fost tarile sarace, care nu posedau resurse naturale energetice importante si importau mult.
Acum este de subliniat o noutate majora: ascensiune
