Sfirsitul dictaturii, in decembrie 1989, atunci cind valul scuturarii regimurilor comuniste din Europa a marcat inceputul istoriei postcomuniste a regiunii, a insemnat, simultan, mai multe lucruri. In primul rind, el a prilejuit o ampla ridicare populara citadina, in lumea oraselor mici si a satelor, oamenii raminind in amorteala si expectativa. Cei care s-au ridicat atunci impotriva sistemului au fost mai ales intelectualii si muncitorii, desi pe parcursul deceniilor anterioare intre cele doua straturi sociale nu a existat tipul de comunicare si de strinsa cooperare constatat in Polonia. Apoi, evenimentul a marcat decapitarea Partidului Comunist Roman de primul lui esalon, atasat fidel dictaturii personale a lui Nicolae Ceausescu, miscare coordonata din chiar interiorul partidului de lideri reprezentativi ai celui de-al doilea esalon, beneficiarii schimbarii pe o durata aproape neintrerupta de cincisprezece ani. Sprijinita de politia secreta (Securitatea), cu care noii sefi – adeptii gorbaciovismului inteles ca perestroika si glastnost, atent dirijate si cu obiective limitate – au facut un pact inca din 21 decembrie 1989, mutatia a dobindit urgent si suportul armatei, al carei ministru a fost lichidat sau s-a sinucis, dupa ce incercase reprimarea in forta a demonstrantilor de la Timisoara.

In al treilea rind, ca urmare a primelor doua caracteristici ale procesului de lichidare a dictaturii, s-a creat o realitate politica duala: lovitura de stat a comunistilor moderati, in frunte cu Ion Iliescu, a dublat marile manifestatii anticomuniste din principalele orase, care au propulsat in avanscena disidentii, intelighentia. Asa s-a ajuns la situatia ca, in anii ce despart momentul 1989 de prezent, intre politicienii si intelectualii din Romania sa ramina mereu o distanta semnificativa si o neincredere reciproca. Iar atunci cind unii intelectuali se inregiment