Ce face cineva, eventual bine intentionat, care vrea sa opreasca vreo nulitate sa conduca doctorate? Pai, il ia pe respectivul la puricat si, constatind ca e batriior, da o lege care interzice tuturor celor de peste saptezeci de ani sa conduca doctorate. Logic, nu? La peste saptezeci de ani, cum stie toata lumea, esti o tombatera hodorogita, nu mai poti crea, ai uitat si ce stiai, dac-ai stiut vreodata, asa ca, vira! Se da un ucaz si se pune ordine.
Din pacate tombaterele n-or mai fi creind ele, dar uite ca scriu. Si protesteaza. Si ele, si altii mai tineri (ce i-o fi apucat?) Asa ca baietii isi iau seama si vor s-o dreaga. Modifica legea, sau o lasa cum e, dar promit ca o sa dea un amendament, sau un set de instructiuni de aplicare a legii, in care o sa permita celor de peste saptezeci de ani care dovedesc ca nu sint complet ramoliti sa-si continue (ei, hai, ca n-o mai duc ei mult...) activitatea. Alta mizerie!
Oricum, raul a fost facut si mentalitatea primitiva a „legiuitorului“ aratata in toata splendoarea ei. De ce ar trebui sa se justifice profesorii de peste saptezeci de ani si nu toti? E adevarat ca, se pare, in stiintele exacte, marile descoperiri se fac la tinerete, dar nu despre asta vorbim, ci despre indrumarea tinerilor. Aici singurul criteriu valabil ar trebui sa fie constanta (ritmicitatea adica, diferind de la domeniu la domeniu) si relevanta publicatiilor. Ambele sint foarte usor de urmarit. Exista un corp de publicatii, zis curentul principal, care, din pacate, nu contine multe reviste romanesti; activitatea unui cercetator trebuie judecata exclusiv dupa frecventa publicatiilor sale in aceste reviste (nu in cine stie ce publicatii care circula de la Ghimpati la Leordeni, nici in actele congresului de la Baltesti) si dupa frecventa citarilor pe care le recolteaza, tot in asemenea reviste. Cu exceptiile de rigoare pentru domeniile
