În plină circulaţie pe bulevard, o limuzină indigo rupe toate sensurile, declanşează isteria claxoanelor şi frînează scrîşnit lîngă trotuarul pe care mă oprisem tocmai ca să văd perturbaţia.
Ei bine, eu eram cauza!
Din limuzină coboară simpaticul june pictor O., cunoştinţă veche şi, cu afabilitatea pe care i-o cunosc dintotdeauna, îmi strînge (amical şi respectuos) mîna şi trece direct la subiect: a avut recent expoziţie la Bucureşti şi a vîndut-o toată; numai limuzina, iată, şi-a cumpărat-o doar din vînzarea unui singur tablou.
Aşadar, cu riscul de-a produce accident, prosperul pictor ţine morţiş (de ce?) să-mi destăinuie ultimul lui tun.
Foarte bine.
Să-i spun la rîndu-mi, că ieri, chiar ieri, mi-a apărut un masiv album monografic?
Ridicol.
îl felicit fără pic de rîcă şi ne dorim amîndoi reîntîlnirea.
E de plecat, de ce nu, de la particularul situaţiei pentru a ajunge la... la ce? La generalul privind climatul de-acum, nu cu totul nou în lumea occidentală, oarecum nou la noi. De amînat, deocamdată, chestiunea oarecum încă remanentelor anomalii în temă, consumate masiv în jumătate de secol comunist, cînd valorii autentice i s-au substituit sistematic compromisurile de toate naturile, nu în ultimul rînd cele copios bănoase ale unora, aflaţi în raporturi oricum descalificante - etic şi profesional - cu puterea.
De revăzu, aşadar, ce se întîmplă azi. într-o ţară ieşită dramatic din vechiul regim şi bîjbîind în regăsirea naturii ei adevărate. E minunat că nimeni nu-l poate opri pe tînărul O. să facă ce vrea cu pictura lui: să şi devină peste noapte miliardar; dacă poate. Altceva ar fi în discuţie. în discuţia privind valoarea în sine a operei de artă. Există - în inevitabilă juxtapunere - două categorii: una, lipsită de valoare intrinsecă,