Nu mai am demult naivitati in ceea ce priveste lumea culturala. Am invatat de la Pierre Bourdieu ca aceasta sta sub semnul bunurilor si al schimburilor simbolice, al mandatarilor culturali. Nu am o imagine idilica, feerica despre actul cultural. Acesta presupune mecanisme atit de complicate, niste angrenaje atit de fine, incit pina si editurile bune care prospecteaza piata pot avea surprize, pot fi depasite de propriile previziuni. Studiul de piata, asteptarile cititorilor, ingredientele retetei de succes, ascensiunea unui autor, impunerea lui pe piata bunurilor simbolice ramine uneori, in ciuda strategiilor editoriale sau de impresariat, o necunoscuta, ca si schimbarile de canon sau de preferinte literare.
Ceea ce face, intr-un fel, farmecul acestei lumi cu o mecanica destul de bine reglata. Factorii de care depinde transformarea unui bun oarecare intr-un bun simbolic, a unui obiect intr-un obiect de arta presupun insa o dezbatere mai ampla si nu este cazul acum sa intram pe un astfel de teren.
Desi stiu cum stau lucrurile in lumea culturala, nu pot sa-mi ascund dezamagirea fata de mersul lucrurilor in cultura romana, care pare sa fi devenit din ce in ce mai mult o cultura a trocului. In Eseu despre dar, Marcel Mauss vorbea despre societatile asa-zis primitive sau arhaice, traditionale, aflate sub imperiul necrutator al schimbului de daruri, despre obligativitatea intre triburi sau diferite comunitati de a schimba daruri, o lege nescrisa, cu implicatii puternice, putind ajunge, in caz de neonorare, la conflicte armate.
O lege nescrisa care functiona ca o modalitate de evitare a violentelor, ca o modalitate de imblinzire a celuilalt. Acest donnant donnant – sau, cum i-as spune in romana, „da-mi sa-ti dau“ – n-a disparut insa niciodata din societatile asa-zis civilizate, care, chipurile, ar fi trecut de la schimbul de daruri la obliga
