Cînd e vorba de Guvern, înjurătura e de rigoare şi e la îndemînă. Are mai întotdeauna justificări, e, stilistic, mai spectaculoasă decît lauda şi, comercial vorbind, mai uşor de vîndut. A sta, neîncetat, sub privirea piezişă a tuturor face parte din fişa postului de ministru, ceea ce amatorii de demnităţi nu par să afle decît prea tîrziu. Din cînd în cînd, ne-ar prinde bine, totuşi, să exersăm o paletă mai luminoasă. Judecata pozitivă e la fel de necesară sufletului (şi ţării) ca şi veghea critică. E o plăcere igienică să găseşti motive de mulţumire, mai ales în vremuri neaşezate şi în locuri şubrede. Actualul ministru al Justiţiei este, din punctul meu de vedere, sursa unei asemenea plăceri şi mă simt obligat să spun asta fără ezitare, în beneficiul tonusului public. La început, n-am avut încredere în eficacitatea doamnei Macovei. Nu pentru că n-aş fi crezut în calităţile D-Sale. Dimpotrivă. În 1998, fără s-o cunosc personal, dar bizuindu-mă pe performanţa ei profesională şi civică, am propus-o colegilor mei de guvernare pentru un post de secretar de stat la Externe. Din raţiuni care nu-mi scapă decît în parte, n-am avut succes. Sînt sigur că ar fi fost un colaborator excelent. Dacă însă, cu privire la noua ei însărcinare, am avut unele temeri e pentru că doamna ministru mi se părea net dezavantajată în relaţia ei cu instituţiile pe care urma să le administreze. Exterioară "sistemului", dacă nu chiar în răspăr cu el, Monica Macovei avea datele unei victime sigure. Urma să fie înghiţită de rutina deviatorie a unui organism impur, viciat, opac. M-am înşelat. Tenacitatea fără breşă, privirea fixă asupra ţintei, efortul calm şi constant (indiferent ce tensiune şi uzură ascunde) au prevalat asupra circumstanţelor. Tipul acesta de personalitate a lipsit, cred, pînă acum, tranziţiei româneşti. Monica Macovei nu face gesturi ample şi declaraţii tari, nu-şi cultivă, tandru,