In spatele agitatiei "crizei graului" s-au aflat cereri ba sa se are pe banii statului, ba sa se recolteze pe banii statului, ba sa se depoziteze pe banii statului, ba sa se achizitioneze pe banii statului, ba sa se dea prime pe banii statului pentru exporturi de grau, ba sa se dea credite pe banii statului pentru importuri de grau. "Anumite cercuri de interese fac presiuni pentru a se da drumul la comenzi externe de grau. Stiu si cine sunt acestia - marii exploatatori din Insula Mare a Brailei, baroni din mai multe judete." Declaratia apartine ministrului Agriculturii, Gheorghe Flutur, si poate fi considerata una "soc". De fapt, doar prin aceea ca un ministru al Agriculturii se decide sa spuna lucrurilor pe sleau, caci altfel, ca informatie, era un lucru deja binecunoscut.

In fiecare an, in perioada postdecembrista, populatia a fost anuntata cu preocupare ca o ameninta o "criza graului"; cand recolta n-a fost buna, tocmai pentru ca n-a fost buna, dar, dimpotriva, si cand recolta a fost buna, tocmai pentru ca a fost buna si nu are graul unde sa fie depozitat si cui sa fie vandut; si cand s-au facut exporturi, tocmai pentru ca s-au facut exporturi si nu a mai ramas nimic pentru tarisoara, dar, dimpotriva, si cand nu s-au facut exporturi, tocmai pentru ca n-a fost de unde si deci sunt necesare niscai importuri. Galagia cu "criza graului" a fost o constanta a perioadei postdecembriste. Si a fost o constanta penibila, pentru ca tam-tam s-a facut in situatii diferite conjunctural, si chiar in situatii complet opuse, dezvaluindu-se ca rapaiturile de toba au fost declansate nu dintr-o preocupare, hai sa-i zicem strategica, fata de soarta agriculturii romanesti, ci cu scopul precis de a se obtine, indiferent de conjunctura, niscaiva bani de la buget, care sa intre in buzunarele cuiva anume. Caci taranii propriu-zisi n-au ajuns niciodata sa se aleaga cu ceva