Pentru unii bucureşteni, oraşul ăsta nu mai e al lor. Nu Bucureştiul în general, ci cartierul lor, strada şi blocul în care locuiesc. De fapt, ei sînt majoritatea. Supravieţuitorii industrializării lui Ceauşescu. Foşti muncitori şi ingineri de pe platformele industriale ale Capitalei. Locuiesc la bloc, au o Dacie veche, datorii la întreţinere, se hrănesc prost, muncesc la negru. Micul lor orgoliu, de oameni care au avut un rost şi au însemnat ceva la un moment dat s-a transformat într-un fel de colac de salvare al unei nostalgii după vremurile de odinioară. Se agaţă de ceea ce au fost, pentru a se vaccina împotriva certitudinii că nu mai e nevoie de ei.
Vor să muncească şi n-au unde dacă vor carte de angajat. Unii şi-au încercat norocul în cîte-o afacere şi au dat faliment. Cei care au reuşit şi-au luat zborul din categoria asta. Dar într-un oraş care trebuia să fie modelul industrializării şi în care s-au pompat oameni decenii la rînd, mulţi aduşi de la ţară şi calificaţi " la locul de muncă", nu le poţi cere tuturor să aibă geniul afacerilor. Iar dacă pentru aceşti oameni nu există soluţie, mi se pare o imensă porcărie ca ei să fie trataţi ca un soi de balast social, de care nu ştii cum să scapi.
Unii dintre aceşti bucureşteni care s-au simţit aruncaţi la marginea societăţii, au preferat să plece din Capitală. S-au mutat la ţară. Au moştenit un petic de pămînt, şi-au ridicat o casă acolo, închipuindu-şi că vor fi în stare să-şi facă o gospodărie.
Printre aceşti orăşeni strămutaţi la ţară de bună voie sînt şi nişte veri ai mei prin alianţă. S-au dus într-o comună pe lîngă Mostiştea. Şi-au făcut acolo o casă. Dar nu şi o gospodărie de supravieţuire, cum au ţăranii. Dacă vor legume, se duc să le cumpere de la Lehliu, dacă vor să mănînce brînză, bat la uşile celor cîtorva "producători" din sat, care-i taxează cu aceleaşi