Voi scriitorii, mai ales poeţii, sîntem fiinţe nobile, cel puţin aşa ne place să credem. Nu, nu vă grăbiţi să mă contraziceţi, aveţi tot timpul s-o faceţi mai tîrziu. îmi amintesc de o anchetă apărută într-o revistă bucureşteană. Nu mai ţin minte dacă era înainte sau după revoluţie, dar asta oricum nu contează pentru că apartenenţa poetului la partidul sîngelui albastru este definitivă şi totală ca zidul chinezesc sau ca frumoasele braţe absente ale lui Venus din Milo. Ce dacă el, poetul, are un limbaj birjăresc, ce dacă foloseşte cu dezinvoltură deprinderi suburbane, astea se includ în lista micilor extravaganţe care-i stau bine fiecărui nobil la o adică. Dar să revin la ancheta noastră. întrebarea care li se adresa poeţilor era stereotipă: ,Pentru ce şi pentru cine scriu?" şi răspunsul, fireşte, invariabil acelaşi: ,Scriu pentru că nu ştiu să fac altceva". ,Scrisul e o muncă fără scop; scopul e vulgar". ,Scriu exclusiv pentru mine şi în mine", ,Cînd scriu îmi anulez orice dependenţă exterioară". ,Numai în scris îmi aparţin total". Se pare că toţi poeţii au un fel de dispreţ faţă de ceea ce numim ,în aer liber" sau ,la lumina zilei". Cred că nici oamenii nu le plac prea mult pentru că fiecare om e un potenţial cititor şi ei nu vor să recunoască nici în ruptul capului că de fapt scriu pentru un cititor, că nici nu pot exista fără el. îmi amintesc de Villach, acolo pe malul Dravei cea veşnic verde, m-am oprit să văd laboratorul întunecat şi tainic al lui Paracelsus şi, cu cît încercam să mi-l imaginez, în locul lui îl vedeam pe Faust pipăind între degete o bilă ternă şi tristă de plumb pe care se căznea s-o prefacă în aur. Sta acolo singur domnul Paracelsus alias Faust aşteptînd cu frică şi nerăbdare să se aprindă plumbul între degetele lui şi chiar de-ar fi venit peste el toate zonele inundate ale Europei şi pădurile în flăcări ale Portugaliei şi Tsunami cel ine