Prima editie a colocviului criticilor dramatici, cea de anul trecut, s-a incheiat laudind initiativa organizatorilor, criticind caracterul general al dezbaterilor, formulindu-se speranta ca la anul dezbaterile vor fi concrete, vom trai marile momente ale adevarului, cei buni vor fi organizati pe categorii, iar cei rai vor fi izgoniti din conclav.
Asa au sperat cei care au propus pentru dezbatere tema Moralitatea criticului de teatru; in pofida zvonului public, nu eu am fost aceea; eu am spus ca e o problema importanta a criticii, nu ca ar trebui discutata in public.
Cred ca moralitatea criticului e o problema rezolvata de fiecare cind scrie, la fiecare spectacol, de cite ori vorbeste in public despre spectacolele vazute. Toti stim ca preferabil e sa fii moral si putem argumenta mai mult sau mai putin patetic in favoarea ipostazei incoruptibilitatii, toti stim ca imoralitatea identificata cu partialitatea in actul critic e ceva urit, dar in acelasi timp, toti stim ca e imposibil sa elimini cu totul atitudinea de suporter din ceea ce numim judecata critica. Ne place un anume fel de teatru, ne-ar bucura ca el sa placa si altora si am vrea sa-i facem sa inteleaga ce valori am identificat in ceea ce ne-a placut, sintem familiari cu universul unor creatori pe care ii admiram, ceea ce ne face mai entuziasti in raport cu succesele lor si mai toleranti fata de esecurile care le apartin.
Sint rezultatele acestui fel de a practica critica imorale? Nu cred. Imoral mi se pare sa scrii atit de complicat, incit sa nu te inteleaga decit profesorul cu care dai masteratul sau doctoratul, imorala mi se pare ignoranta, prezumtia ca teatrul a inceput odata cu primul spectacol vazut de criticul respectiv si ca inovatia este acolo unde te plictisesti cel mai tare. Dar cine poate afirma ca o pozitie sau alta e consecinta unui interes (material sau de alta