Rudele, prietenii, cunoscutii, chiar sclavii – cei mai dragi – se apropie de patul in care zace cel cu ochii inca deschisi, cu privirea sticloasa. Pe rind, toti ai casei isi iau ramas bun pentru totdeauna (ultimum, supremum uale) de la cel intins in fata lor. Il striga pe nume (conclamatio), cu speranta desarta ca i-ar mai putea, cumva, auzi. Il ating pe umeri, pe piept, pe brate, pe frunte, cu speranta desarta ca ar putea, totusi, tresari. Ii dau atunci sarutarea de pe urma. El e acolo, dar nu mai e acolo. I se inchid ochii. Din colturile camerei de unde nu a mai iesit pe picioare, guri necunoscute ii suiera de multe ori numele. Numele s-a dus cu ultima suflare spre pinza norilor.
Medicul isi stringe trusa si paraseste camera.
E vremea Libitinei, zeita mortii si a inmormintarii. De la templul ei sosesc libitinarii, cu toate cele trebuincioase de acum inainte: catafalc, uleiuri, pomezi, atele pentru membre, sapunuri, arome, haine care nu se vad sub cele care se vad, faclii, trusa de ras si de coafat – nimic nu lipseste peste tot prezentului serviciu de pompe funebre din orice oras roman, caci la tara oamenii se bizuie mai mult pe fortele proprii. Libitinarii dau jos vechile haine, cufunda corpul in cada calda, dau pielii peste tot, ungind-o si parfumind-o cu balsam, o stralucire proaspata, durabila citeva zile bune. Il imbraca in cea mai frumoasa toga sau stola, in cele mai noi sandale (urmeaza un drum lung), ii asaza pe cap coroana funerara (corona funebris), cu care si are sa fie inmormintat: frunzele ei sint din aur si din argint sau numai din aur. Nu uita sa puna in gura sau in palma banutul, obolul pentru vislasul sufletelor duse pe apa Acheronului, Charon. Cine nu-i plateste, rataceste chinuindu-se fara incetare intre sus si jos. Nu se mai poate intoarce sus, nu poate inca intra jos.
Toate adunate la locul lor, libitinarii isi t