S-a lucrat şi duminica, dar se pare că a meritat: luni seara s-a anunţat că, după 40 de ani de promisiuni, vor începe într-adevăr negocierile pentru admiterea Turciei în Uniunea Europeană. Obiecţiile exprimate de ministrul de Externe al Austriei erau împărtăşite şi de demnitarii altor ţări, gata să arate înspre sondajele cu procente mici ale populaţiei de acord că aderarea Turciei ar spori farmecul sau eficienţa instituţiilor comunitare şi aşa contestate. Nimeni nu a uitat rezultatele referendumurilor din Franţa şi Olanda, exprimînd reticenţele ţărilor respective faţă de deciziile organismelor comunitare. Turcia e o ţară mare, cu o populaţie numeroasă, dacă va fi primită, va avea o pondere însemnată în organismele de decizie, regiunile ei agricole sînt subdezvoltate şi sărace, ceea înseamnă că vor atîrna greu în bugetul Uniunii, standardele unei vieţi democratice - drepturile minorităţilor etnice şi religioase, situaţia femeii - sînt acceptate cu jumătate de gură de autorităţi, are probleme cu trecutul - recunoaşterea Ciprului, recunoaşterea genocidului armenilor, cu prezentul - democraţia şi caracterul secular al Republicii sînt vegheate de armată; pe scurt, un candidat a cărei apartenenţă europeană e contestată cu argumente solide. Dacă în alte cazuri, se punea problema în ce măsură ţara candidată poate face faţă cerinţelor Uniunii, acum mulţi se întreabă dacă Uniunea va putea face faţă prezenţei Turciei. Pe de altă parte, dacă Europa vrea să devină un factor de care să se ţină seama în problemele de securitate mondială, prezenţa Turciei ar fi puntea între Europa şi lumea islamică: "Turcia e aproape de inguvernabilele republici din Caucaz, de punctele fierbinţi din Asia Centrală şi, bineînţeles, de Orientul Mijlociu. Este o putere regională importantă, exercitînd o influenţă stabilizatoare asupra acestor ţări şi este în interesul de durată al Europei ca Turcia să f