In timp ce Europa ii arata lui Traian Basescu arhitectura de lemn si fier, rece si austera, a usilor inchise, Tariceanu e ales vicepresedinte liberal pe continent, e primit cu caldura in Germania (caldura nu prea face parte din chimia personala a neamtului), iar la Paris se bucura de nesperate onoruri. Discret, in tara, pesedistii au priceput ca Tariceanu nu poate fi asasinat prin atacuri de doi lei, iar pericolul mortal, "pentru democratie", cum zic ei, e in alta parte. Intr-o lume de derbedei politici, premierul Calin Popescu Tariceanu face surprinzator nota discordanta a unei prezente educate. Isi pastreaza cumpatul in momente zgrunturoase, nu injura de mama la televizor si afiseaza cel mai adesea eleganta si stapanirea de sine ale unui om care a absolvit academia celor sapte ani de acasa. Unii spun ca nici el n-ar fi chiar o fata mare politica. Isi mai iese din pepeni, manjeste cu bulion nasul adversarilor. Nu l-am vazut, recunosc, in atari ipostaze. Il stiu din anii cand am impartit o latura a mesei Clubului Roman de Presa, apasand cu greutati corporale variabile scaune lipite unul de altul. Il mai stiu din relatarile pictoritei Anca Serbanescu, sotia regretatului Serfi si soacra sculptorului George Apostu. Pictorita traieste la Paris si are 82 de ani. Isi aminteste momente insorite din viata constanteana a familiei lui Calin. Erau vecini de strada si prieteni. Un aer grecesc, nerevendicat din Zorba, ci in atingere mai degraba cu statuile blande ale secolului lui Pericles, cand in arta greceasca nu aparuse inca rictusul.
Tragandu-ma dintr-o familie liberala, l-am urmarit pe Calin Popescu Tariceanu cu un anume interes. Atat, si nimic mai mult. Ajuns prim-ministru, i-am scrijelit cu pixul pe scafarlie, ca multi alti gazetari, nemultumiri. E soarta politicianului la putere. Inghite si suporta vrand-nevrand. E prima oara cand incerc sa-l tratez altcum.
