CULTURA SI PIPER Sa scrii despre Alexandru Paleologu si despre ceea ce a reprezentat el in cultura romaneasca este o incercare, in sensul biblic al cuvantului. Sa-i deschizi cartile si sa-l urmezi pe drumul pe care l-a initiat este o calatorie, in sensul mistic al cuvantului. Sa gusti din spiritul lui aristocratic, despre care atat de mult s-a vorbit, sa patrunzi deliciul cuvintelor si sa te infrupti din minunatul gust al lecturii, asa cum fiecare dintre cartile lui te imbie, toate ar fi cel mai firesc si mai de "bun-simt" omagiu care i s-ar putea aduce. Caci Alexandru Paleologu considera bunul-simt ca insusirea cea mai inalta a omului. "... intalnirea cu superiorul bun-simt, care iti deschide ochii in fata vastelor si profundelor evidente, ma zguduie ca prezenta geniului."

Si rasfoind paginile volumului "Bunul simt ca paradox", m-am oprit la eseul din final, nu intamplator numit "Portretul artistului la batranete". Am cautat sa gasesc (cu egoismul omului obisnuit, poate), un episod care sa ni-l apropie pe Alexandru Paleologu, un moment dintr-acela simplu, in care slabiciunea umana si inaltimea spiritului se intalnesc si le dezvaluie celorlalti frumusetea simplitatii... Si toate acestea le-am descoperit in finalul eseului in care, cu umor si autoironie, se intoarce catre copilarie: "Intre 7 si 10 ani eram in ochii bunicii mele un copil minune: pictor si scriitor, adica un specimen de uomo universale." Intalnirea sa cu cel pe care, peste timp, avea sa-l considere cel mai mare pictor roman, Theodor Pallady, este evocata cu tandrete, iar finalul se dezvaluie ca o marturisire... "Chiar in ziua conferintei ma intalnesc cu Pallady. (...) La un moment dat imi spune (era ora pranzului) «Ce faceti la pranz? Nu veniti la club? (...)» Fara sa-mi dau pe moment seama de imensitatea onoarei pe care mi-o facea si fiindca acasa aveam la dejun un iepure pe care ni-l trimisese