Inca de la nasterea sa, literatura comparata a avut vocatia transgresarii frontierelor. Unul din principiile pe care un Hugo Meltzl, spre exemplu, le trasa disciplinei era poliglotismul, inteles ca un instrument de spargere a zidurilor dintre literaturile nationale1. Criza comparatismului din anii cincizeci si evolutiile provocate de postmodernism au desfacut si mai mult compartimentarile si barierele, nu doar intre literaturi si epoci, ci si intre domenii si metodologii.

Astazi, literatura comparata se deschide in egala masura catre mitologie, teologie si istoria religiilor, filozofie, metafizica si istoria ideilor, psihologie, psihanaliza si psihocritica, sociologie, istorie, ideologie si politologie, studii culturale si istoria mentalitatilor, arte plastice, muzica, film si media s.a.m.d. Ea este multidisciplinara, abordind mai multe domenii ale culturii, interdisciplinara, intrucit importa si adapteaza in scopul propriilor analize metode si hermeneutici provenind din toate aceste domenii, si transdisciplinara2, deoarece adeseori obiectul decantat prin demersul comparatist iese in afara unuia sau altuia dintre domenii, inclusiv in afara literaturii, definind un invariant cultural autonom, cu functii de relationare extraordinar de extinse, care functioneaza ca o adevarata interfata intre celelalte domenii.

Totusi, aceasta deschidere si translatie a centrului de gravitate in intermundii ridica un semn de intrebare legat de conditia si statutul disciplinei. De mai mult timp incoace si in mai multe rinduri, aplecindu-ma asupra diverselor teme de literatura comparata, am fost confruntat cu problema competentelor si limitelor cercetarii comparatiste. Altfel spus, cu problema specificului literaturii comparate, a locului unde comparatistul se afla la „el acasa“, unde el isi poate clama originalitatea si profesionalismul. Aceasta deoarece, navigi