După un timp zidit ca lutul în luştri, doar cuta

din cearşaf

mai aminteşte foşnetul trupului cînd se ridica

dimineaţa din somn ca dintr-un cavou în care înflorise

şi se veştejise atît de frumos -

nu sunt eu acest ins trist,

altcineva se aşază ca mîlul peste un cîmp inundat,

îmi vorbeşte ca un dicţionar nedeschis vreodată,

nici celălalt nu sunt eu,

chiar dacă arată ca un crin într-o vază în care stă

ascunsă inima Mariei Magdalena ca într-un criptex

locul mormîntului ei,

nici chiar eu nu mai sunt cel care atinge cu degetele

pielea de praf a cearşafului din care ai plecat

ca femeile casnice la piaţă, înghiţite de precupeţe

ca alunele de guşa veveriţelor,

un trup lung şi inert, răstignit în sine, cu o mie

de cuie

în inimă, cu o mie de cuie în palme,

cu o mie de cuie în tălpi

călătorind spre o singură dimineaţă din care te vei

întoarce cu plasele pline, ca în poveştile

din care scoţi cîte un spiriduş pentru a-l arunca

în supa

de morcovi, un trup de umbră peste cearşaful

boţit,

atingînd cuta ce încă mai are memorie,

galben, arzînd fără flacără, ca într-o candelă

din chiar trupul celui de viu îngropat

în mormîntul trupului tău,

vin să se roage,

vin să se-ntindă peste el femeile ca pecinginea,

să se scarpine pînă la sînge,

pînă la înviere,

pînă la înălţare,

pînă unde mîinile nu mai au ce culege din cenuşa

dusă de vîntul adormit, şi el ca un miel cu gura pe