Paula Ribariu, cu ultima expozitie inca deschisa la Sala Ronda a Teatrului National, lanseaza iarasi o provocare de ordin spiritual, moral si, nu in ultimul rind, pune problema atitudinii noastre civice. Nu stiu in ce masura am avut capacitatea de a inregistra semnalele pe care ea ni le-a dat in anii din urma. Ma gindesc la marea expozitie deschisa la sala Dales, prin care ea a donat propria creatie muzeelor, institutiilor culturale. Raspunsul a fost dezamagitor, ridicind bariere ce tin de birocratie, comoditate si incapacitatea de a gestiona un astfel de gest.
Tot asa cum sint putini, probabil, cei care stiu ca de peste cinci ani Paula Ribariu editeaza lunar, pe spese proprii, o publicatie de „atitudine“, raspindita de la om la om. Miza acestui demers porneste de la convingerea ca „oriunde inteligenta e stinjenita de o colectivitate agresiva sau de mai multe“. In paginile publicatiei, Paula Ribariu invita artisti, critici, scriitori sa-si exprime in cea mai deplina libertate opiniile fata de problemele pe care realitatea noastra le ridica, mai ales in domeniul culturii plastice. De-a lungul anilor, au fost semnalate aici situatia dramatica generata de pierderea salilor de expozitii, atitudinea conducerii Uniunii Artistilor Plastici in raport cu viata artistica si conditia artistului, felul in care sint amplasate lucrarile de arta monumentala in spatiul public si, nu in ultimul rind, modul in care Muzeul National de Arta Contemporana reflecta realitatea fenomenului plastic contemporan din ultimii patruzeci de ani. Toate acestea sint fenomene majore, cu repercusiuni importante in viata noastra artistica, ce trec in general pe linga noi, fara a ne provoca vreo reactie. Pare un gest aproape desuet astazi sa fii preocupat de problemele colectivitatii, sa gindesti intr-o perspectiva spirituala mai larga. Paula Ribariu o face cu consecventa, cu aceeasi profun-
