Daca mi-ar cere cineva sa caracterizez ministeriatul Miclea in doua, trei vorbe as spune: initiative bune la nivel inalt, in timp ce la firul ierbii degradarea a continuat. Initiativele lui Miclea, pe care le vom si detalia in cele ce urmeaza, au venit prea tirziu, dupa o perioada caracterizata de osificare a sistemului de educatie in timpul Ecaterinei Andronescu si al lui Alexandru Atanasiu. Din pacate, initiativele lui Miclea nu au avut timp sa devina politici educationale, demisia sa prematura taind elanul unui domeniu care oricum este inert si refractar la schimbare.

Cind a preluat portofoliul Educatiei, noul ministru si-a anuntat prioritatile si a marsat pentru indeplinirea acestora. Era vorba despre introducerea conceptului de calitate in educatie, despre procesul Bologna (compatibilizarea invatamintului romanesc cu cel european), despre descentralizarea invatamintului preuniversitar si punerea pe picioare a sistemului de formare a cadrelor didactice (pentru ca dascalii copiilor nostri sa fie ei insisi bine pregatiti profesional). Toate acestea, luate impreuna, dadeau un sens si inscriau educatia pe o noua linie a reformelor coerente. In mod ciudat, perceptia generala a fost si inca mai este ca in educatie s-au facut prea multe schimbari. Dar toate schimbarile care au avut loc au fost schimbari nesemnificative, schimbari care tineau de cite unul dintre subsistemele educatiei – evaluare, manuale, orar scolar, regulamente – schimbari administrative, care au avut darul sa oboseasca cadrele didactice si sindicatele fara sa produca cu adevarat schimbare acolo unde era mai mare nevoie de schimbare: in esenta si filozofia sistemului de educatie. Pe acest fond a venit Mircea Miclea si a propus cu adevarat noi schimbari. Si acum sa le luam pe ficare in parte.

1. Legea privind asigurarea calitatii. In principiu buna si modernista, legea a facut