Ma preocupa agresivitatea si formele pe care le poate lua aceasta. Nu sint insa o fana a panseurilor de tipul „traim intr-o lume violenta“. Pentru ca, in definitiv, toate intruparile vizibile ale violentei pot fi inlaturate, fie ignorindu-le, fie incercind, intr-un fel sau altul, sa luptam impotriva lor.
Altfel stau lucrurile cu formele parsive ale agresivitatii. Sint convinsa ca nu exista perversitate mai mare decit a celei ascunse in spatele unui scut inselator. Iar acest scut se numeste, in multe cazuri, apropierea de teologie. Nu ma gindesc acum la incercarile chinuitoare ale misionarilor de a-si cistiga noi adepti. Nici la miile de cruci pe care si le fac oamenii prin autobuze. Nici la cozile imense facute in zonele marilor catedrale cu prilejul diverselor sarbatori.
Nici macar la fratele Roger. Chiar daca si astea tot forme ale agresivitatii religioase sint. Forma la care ma gindesc eu acum este mai grava decit toate tocmai pentru ca este inselatoare. Lasa impresia de eruditie, dar, la o privire mai atenta, se vad haurile pe care este ridicata. Acolo unde poate exista cultura, informatie, talent, experienta, pot dormita linistite ruinele unor neimpliniri, nemultumiri, rafuieli nerezolvate. Uneori, ruinele respective, ca orice ruine care se respecta, isi arata coltii. Cind violenta nu se poate exprima fizic (eventual, un picior intr-un zid), ea se foloseste de cea mai manevrabila materie aflata la indemina: cuvintul. Ce iese din acest mixaj de eruditie, limbaj de cartier, ceva carte sfinta si ceva sfinti parinti? Un discurs, care poate ingretosa si crea emuli in acelasi timp.
In ultimul timp s-au facut remarcati si la noi minuitorii unui astfel de discurs. Sint reprezentantii unei noi directii de dreapta in cultura noastra. O directie cam abrupta, care pleaca din teologie si duce nu se stie unde. Cei mai multi dintre ei s-au fac
