In zilele in care mahalalele Bucurestiului erau sub ape si locuitorii Capitalei pescuiau prin ape tulburi in cautarea unor guri de canal mereu infundate sau astupate de grabitele asfaltari, politicienii au scos din arhive, proiectele referitoare la zona metropolitana.
In viziunea lor faraonica, Bucurestiul ar trebui sa creasca de cateva zeci de ori, ingropand in geografia sa parti insemnate din sudul tarii. Capitala ar deveni, astfel, port la Dunare si un oras cu deschidere la mare.
Mirosul sulfuros al proiectului aminteste de grandomania lui Ceausescu, decis sa taie cu buldozerele autostrazi de apa pana la canalul Dunare - Marea Neagra. Pasi in aceasta directie a si facut. A sters de pe fata pamantului cateva comune pentru a-si materializa gandul. Cu aceste idei, ceausismul a ras cartiere intregi de case, monumente de arhitectura, parcuri, o parte din memoria afectiva a bucurestenilor. A transformat cateva comune prospere de langa Capitala in zone sinistrate, iar pe locuitori i-a mutat pe verticala blocurilor, cu catel si cu purcel. Micul Paris devenise micul Beirut.
Evenimentele din decembrie 1989 au oprit cursa Capitalei catre Mare si Dunare. Iata ca proiectele lui Ceausescu nu au fost abandonate. Mai mult, au devenit subiect de dezbatere publica. Cert, Bucurestiul a devenit un oras neincapator. Dar este, in acelasi timp, si un oras incomod. Un oras al carui paienjenis de tevi, cabluri si strazi nu mai pot sustine milioane de locuitori si masini. Un oras care inca are zeci de strazi neiluminate, fara canalizare, nepavate. Un oras care si-a pierdut coerenta pentru ca echipele succesive care au condus destinele comunitatii n-au stiut, n-au vrut, n-au putut sa se impotriveasca ramolismentului care ruineaza inima politica si administrativa a tarii. Banii nu sunt suficienti astazi, nici pentru a moderniza sistemul de incalzire sau pentru a extinde
