Ideologiile nu sînt preocupate să afle şi să exprime adevărul, pentru valoarea lui de adevăr. Ceea ce le interesează e să confecţioneze un adevăr utilizabil. Cu alte cuvinte, "adevărul" nu e, pentru ideolog, decît un instrument manipulatoriu, un dispozitiv apt să slujească, funcţional, un interes de grup sau de clasă. Pentru ca o idee să întemeieze o ideologie, ea trebuie să fie schematică (şi deci accesibilă celor mulţi, fără efort) şi uşor convertibilă în strategie de stradă. Numai ideologiile sînt rezumabile într-un "curs scurt". De fapt, ele nu sînt decît ceea ce spune cursul scurt. Activiştii n-au niciodată nevoie de mai mult, pentru a-şi pune în mişcare programul. Tocmai pentru că vizează "aplicabilul", ideologiile sînt mai periculoase decît metafizica propriu-zisă. Ele nu-şi propun să "interpreteze" lumea, ci să o "schimbe". Interpretarea poate fi greşită, fără a muta lucrurile din loc. Schimbarea însă nu eşuează în eroare, ci în crimă. Ea devine o tehnologie a dislocării, a neaşezării, a unei arbitrare radicalităţi. Dar mai are rost să vorbim, astăzi, despre primejdia ideologiilor? Raymond Aron se întreba, încă din 1955, dacă nu cumva sîntem contemporani cu sfîrşitul lor (cel puţin pe scena mare a lumii civilizate), iar Daniel Bell a scris, pe această temă, o carte întreagă: lupta politică nu mai are nevoie de motorul ideologiilor. Din îndreptare ale acţiunii, ele au devenit "o fundătură". Dacă ne gîndim strict la ideologiile "tari" care au marcat secolul trecut (nazismul şi comunismul), cei doi autori par să aibă dreptate. Pe de altă parte, asistăm la proliferarea cotidiană a unei puzderii de ideologii soft, mai puţin sîngeroase, dar de o eficacitate insidioasă. Există o ideologie feministă, una ecologistă, una gay, una a mondializării. Post-modernismul nu e nici el scutit de o anumită componentă ideologică, iar "integrarea europeană" alunecă, încet-încet (d