În filmul The War of the Roses, Kathleen Turner şi Michael Douglas sînt doi soţi care nu se mai suportă. Cum fiecare vrea să rămînă în casă, încearcă să se omoare reciproc. Lucrurile o iau razna, la final distrug casa şi chiar reuşesc să se omoare. Este fantastică în film dozarea iraţionalului, lupta dintre cei doi ajunge să nu mai aibă logică, cinefilul nevinovat constată că pentru fiecare dintre ei e mai important să-i dea ăluilalt cu tigaia în cap decît să obţină ce dorea la început. Cam la acest nivel s-a ajuns în scandalul Udrea-Botoş. Premierul Tăriceanu iese şifonat: părea un tip subţire, dar asta pînă cînd e afectat direct în interese, el sau prietenii săi. De cealaltă parte, dacă aşa înţelege Traian Băsescu să se lupte cu corupţia, cu Elena Udrea amestecînd adevăruri punctuale cu conspiraţii şi mizerii securistice, atunci mai bine ne lipsim. Justificările aduse de Tăriceanu sînt ilare. "I-am cerut să aplice legea." Exact ca Iliescu în cazul Ţiriac. Amîndoi se fac a nu înţelege că nu există telefoane inocente pe cazuri punctuale între un politician şi un procuror, mai ales cînd politicianul are un interes personal acolo. Iar interesul premierului era clar în protejarea lui Dinu Patriciu. În cîte alte cazuri a mai dat telefon pentru a fi aplicată legea? Şi aceia erau tot foşti parteneri de afaceri? Printr-un simplu telefon, Tăriceanu a reuşit să pună sub semnul întrebării o mulţime de lucruri bune făcute de Guvernul său în reforma Justiţiei. Cînd Iliescu şi Tăriceanu sună ca să fie siguri că se aplică legea, nu prea mai putem fi siguri că s-a aplicat legea. Efectul declaraţiilor Elenei Udrea a fost cel scontat. Tăriceanu are acum o problemă de care nu poate scăpa decît prin demisie sau prin scuze: dragi români, am fost un (...la alegere...), promit să nu mai fac, mi-am învăţat lecţia. Dar dacă are impresia că a marcat un punct important, Preşedintele se înşeal