Anticipat întrucâtva de premiul Festivalului de Poezie Promethevs şi dezvăluit din când în când în reviste, debutul Oanei Cătălina Ninu (Mandala, Ed. Vinea, 2005) rămâne, totuşi, surprinzător. Deşi cititorii erau familiarizaţi cu destule dintre poemele de aici (prezente şi în antologia generaţionistă a lui Marin Mincu) şi acomodaţi cu tonul de ostentaţie erotică a versurilor, volumul ca atare vine la rândul lui cu noutăţi. Care nu ţin atât de texte , cât de compoziţie: începând chiar de la titlu, care oferă - orgolios - amoralităţii un background descinzând din mistica sanscrită, şi încheind cu segmentarea caleidoscopică în patru secvenţe, cartea capătă o coerenţă formală extraordinară. Scurtele erupţii ale suferinţei, aşa de disipate la urma urmelor, tortúrile şi neurastenia despărţirii sunt puse cap la cap cu o intuiţie bine dozată. Poemele se susţin unele pe altele într-o ordine nu mecanică, de domino, ci subversivă: ,povestea" înaintează exclusiv de la un ciclu la altul. În interiorul secvenţelor, numai discurs: fragmentele narative sunt sincopate ori deturnate. O anume urgenţă a durerii, o panică reverberată fiziologic în prima parte a volumului (mandala) cedează locul unei aluviuni de reproşuri distante mimând refrenul (nu te mai preface ana), apoi unei terapii solitare, cu oscilaţii şi indecizii (nu e timpul fato). Iată o radiografiere parţială a zonelor liminare. Până aici, nu de puţine ori scabrosul corporal (sexual sau nu, după caz) conservă atmosfera coşmarescă, comparabilă aceleia din Capriciile lui Goya. Dezagregarea continuă a cărnii şi a tramei discreditează orice formă de alteritate: numele invocate sunt, laolaltă, pasabile, după cum pasabil e şi artificiul prin care destinatarul e când bărbat, când femeie. În realitate există un singur emiţător, deloc dispus să comunice, care se răsfaţă intimist pe pagini întregi: ,zilele în care nu-mi ating pi