Călătoream, săptămîna trecută, spre Ardeal, cu rapidul de Viena. În compartiment, lume civilizată: doi yuppies cu ochelari rotunzi şi telefoane mobile de ultimă generaţie, o familie sexagenară şi un tip inclasabil, îmbrăcat lejer, fără bagaj. După o scurtă trecere prin ultimele scandaluri politice, lumea s-a adîncit în lectură. Trenul înainta, telefoanele ţîrîiau, se mai deschidea cîte-o uşă şi un vînzător de chilipiruri depunea diverse mostre pe scaunul liber de lîngă uşă. Trecuserăm bine de Braşov cînd tipul inclasabil întrebă, ca din întîmplare, ridicînd ochii din ziar: "Mai ţineţi minte trenul Caritas?" Mai încercase, fără succes, să lege o discuţie despre banda care jefuise recent vagonul în care ne aflam sau despre "crima din Primăverii". Cînd am coborît, cîteva ore mai tîrziu, încă se mai vorbea despre trenul Caritas, denumire populară care nu figurează în analele CFR-ului, dar care numea, la începutul anilor '90, un tren ce unea oraşele din Ardeal cu Clujul: El Dorado-ul îmbogăţirii rapide cu 800%. Ce-avea trenul acela atît de memorabil? Avea muzici la alegere, toalete curate, pază proprie şi uşi închise cerşetorilor, colportorilor şi vînzătorilor. Şi mai avea "pacheţele" de care şi-a amintit, cu o spontaneitate nebănuită, unul dintre cei doi tineri oameni de afaceri: "Ţii minte, Căline? Ne dădeau ciocolată, napolitane şi suc..." Prin '91, cei doi trebuie să fi avut în jur de 10 ani. Într-o carte celebră din 2000, Malcolm Gladwell face o teorie aplicată despre "cum lucruri mici pot provoca schimbări de proporţii". Cartea, tradusă recent şi la noi, se numeşte Punctul critic şi s-a născut, americăneşte, din ecourile incredibile la un articol publicat de autor în New Yorker. Pe scurt, Gladwell susţine, bine documentat, că epidemiile socio-comportamentale au, de cele mai multe ori, cauze neaşteptate, confuze şi obscure. De la moda pantofilor din piele de antilopă