"Depun marturie-n genunchi despre acestea cuvinte pentru nici o ureche ridic" NICHITA STANESCU Am scris saptamana trecuta despre Ion Stratan si intr-un fel apropierea de poezie produce o emotie speciala care favorizeaza alte investigari in acelasi domeniu. De curand mi-au cazut sub ochi niste versuri ciudate, desi cu aparenta clasica, ale unui poet nu mai putin ciudat, recuperat cu intarziere, actualmente la o cota foarte inalta, care a murit inainte de 1990 si care, deci, nu a mai putut cunoaste putinele clipe sarbatoresti ce au urmat lui '89. Este vorba de Leonid Dimov. Se stie, a fost condamnat la un an de puscarie fiindca intr-un moment de crancena eliberare a urinat pe soclul statuii lui Stalin aflata la inceputul anilor '50 la intrarea in Parcul Herastrau. Eu nu am mai apucat acea statuie, am prins-o pe aceea a lui Lenin. Ce sa mai vorbim... Versurile lui Dimov suna astfel: "In fosnetul matasii aceiasi insi ramasi/mai pier ca o pecete sub cizme de nuntasi..." Poemul din care le-am desprins este Indarjire, volumul Spectacol (1979). Mi se par niste versuri savuroase si sumbre. Ambianta baroca este evidenta, dar ca un barochist autentic si nu butaforic, Leonid Dimov stie sa strecoare in versurile sale luxuriante si elemente de o stranie austeritate, marca a marii poezii. In fosnetul matasii... Este vorba, fireste, de un bal, de o petrecerea princiara, cu invitati pe spranceana. Nici amfitrionii, de buna seama, nu sunt mai prejos. "Insii ramasi" sunt fiintele devotate, cavalerii fara prihana, adevaratii convivi care au intuitia clipei si nu le mai pasa de ziua de maine. Si tocmai ei sunt sacrificati. In vartejul petrecerii, cand nuntasii debordeaza si fiecare isi da in petec, aceste fiinte delicate, prezente la bal ajung sa piara. Dimov ne vorbeste aici despre o jertfa discreta pe care, desi are loc adesea sub ochii nostri, o ignoram. Sub cizmele nuntasilor - i