Intr-o lume a atâtor dezamagiri si deziluzii, necazuri si deznadejdi, o umilinta in plus nu mai conteaza. Nu suntem oare obisnuiti sa fim „flituiti“ oriunde mergem: la chioscul din colt pentru ca am intrebat despre un anumit produs in timp de vânzatoarea era nervoasa; la spital pentru ca am calcat pe culoarul proaspat spalat de infirmiera sau pentru ca am trezit-o din somn pe asistenta de garda; la institutiile publice pentru ca tulburam linistea unui functionar obosit cu intrebari la care nu are chef sa ne raspunda; la (...); si lista ar putea continua la nesfârsit, pentru ca in permanenta vom fi pusi la punct de „cineva“, acel cineva care, la locul lui de munca, este „sef“. Suntem un popor de frustrati, de indivizi plini de complexe, de refulari inveninate; defularea ii va fi fatala unui individ oarecare, prins la cotitura, fara nici o vina decât aceea de a se afla in acel loc intr-un moment nepotrivit. Calcam umili peste tot in viata si in lume, cu mândria amortita, dar cu speranta ca poate totusi „capul ce se pleaca sabia nu-l taie“. Insa o umilinta aduce dupa sine o alta, caci tu, ca bun samaritean, ai intins si celalalt obraz, ascultând indemnul Bibliei; nu incerci sa te razbuni, nu faci reclamatie, mergi mai departe, pentru ca „nu foloseste la nimic“. Românul nu are incredere in sistem, in solutiile pe care le ofera el, stie doar atât, ca daca se va revolta impotriva situatiei, tot el va avea de suferit. Societatea noastra bazata pe „principii solide“, din care lipseste cu desavârsire obiectivismul, dar apare tot mai des necesitatea, aproape obsesiva, de a-i dovedi aproapelui „cine-i seful“, isi vede linistita de drumul ei. Eu, un biet pion, prins intr-un joc care isi are propriile lui reguli, ma trezesc in vâltoarea jocului fara sa am puterea de a ma impotrivi. Traim cu totii aceeasi drama, aceea a grijii zilei de mâine, incercam sa ne planificam banii, timpu