Cu putine zile in urma, Sultana Maitec isi aniversa ziua de nastere. Putini isi mai amintesc probabil de expozitia pe care ea a avut-o in 1988 la sala Dales sau de cea organizata impreuna cu sculptorul Ovidiu Maitec la Muzeul National de Arta al Romaniei in 2001. Sentimentul pe care il am este acela ca lucrurile se consuma fara a fi percepute la adevarata lor dimensiune, ca in acest moment peisajul plastic bucurestean este destul de putin ofertant, mai ales prin lipsa unei sali de expozitii demna de un eveniment artistic. In general, ne complacem in sfera lucrurilor minore, incapabili de a mai trai bucuria unui moment cultural. Aniversarea Sultanei Maitec mi-a dat prilejul sa rememorez traseul unei creatii artistice ce s-a concretizat de-a lungul a peste cincizeci de ani intr-o opera despre care s-a vorbit de-a lungul timpului cu mult interes.
Pictura Maitec este o sinteza severa, la nivelul simbolului, a metaforei, o lume receptata in afara timpului si spatiului, dar definita prin semnele ei. Ea se construieste in zona elementelor generatoare, le-am putea numi primordiale. Doar citarea temelor de care ea este preocupata da dimensiunea sintezei ce ne obliga sa descifram aceasta creatie in cheia „majora“ a semnificatiilor ei. Motivele folosite de ea sint destul de restrinse: soarele, marul, pamintul, piatra, marea, portrete generice. De-a lungul anilor, pictura Sultanei Maitec s-a impus cu stilul ei inconfundabil, a pastrat expresia severa a picturalitatii sale, dominate de lumina stralucitoare a foitei de aur. Privind-o, gindul ne poarta spre Bizant. De altfel, in legatura cu pictura Sultanei Maitec s-a vorbit despre o aderenta etrusca, despre prerenastere, despre predecesorii de la inceputul secolului al XX-lea. Toate acestea nu sint de exclus, desi definitorie pentru personalitatea Sultanei Maitec este capacitatea ei de a „incarca“ o materie destinata
