Desi nu citesc de obicei prezentarile „oficiale" ale filmelor inainte de a le viziona, in weekendul trecut am incalcat aceasta cutuma pentru simplul motiv ca aveam de ales intre doua thrillere cu avioane: „Red Eye" si „Flight Plan". L-am ales pe cel de-al doilea, in primul rand pentru Jodie Foster, dar a contat si „povestea" celuilalt, care se anunta de-a dreptul banala si plina de sabloane.
Am intrat in sala de cinema cu cheia scenariului in buzunar. Aflasem deja ca eroina peliculei isi pierde fiica de 9 ani in interiorul unui avion aflat in zbor, cum ar veni un spatiu al naibii de limitat, si ca toate „evidentele" conduceau catre ideea ca fetita nu se afla, de fapt, la bord si ca totul este rodul imaginatiei „bolnave" a mamei.
Dar ea nu se lasa si, impotriva tuturor, isi cauta cu disperare copilul si rezolva misterul.
Ei bine, desi lucrurile erau explicate atat de clar, am avut un moment de indoiala. M-am lasat sedus de vraja scenariului si am crezut ca femeia e nebuna si chiar dezvoltasem in minte o continuare si un posibil deznodamant. Eram insa pe o pista gresita. Am realizat asta cu bucurie, spre finalul filmului, si am inceput sa caut explicatii.
Filmul in sine este ca o piesa de teatru. Se desfasoara intr-un spatiu limitat, efectele speciale, putine la numar, sunt folosite doar pentru a asigura veridicitatea „scenei" - un avion in zbor. Prin urmare, prestatia actorilor este esentiala. Iar Jodie Foster, cu un antecedent remarcabil in „Panic Room", este la mare inaltime, atat la propriu, cat si la figurat.
Chiar daca mai apar si alte personaje, cu partituri importante, avem de-a face cu un one-man-show. Ceea ce face ca performanta sa fie cu atat mai notabila, deoarece filmul este un thriller comparabil ca efect asupra spectatorului cu mari superproductii cu superbugete.
E adevarat ca plasare
