Tine deja de evidenta istorica faptul ca, dupa cel de-al doilea razboi mondial, ansambluri culturale metise - anglofon, francofon, hispanofon, lusofon, arabofon etc. - au început sa se caute, sa se defineasca. Surprinzator însa, urmatorul pas, oarecum natural, acela al stabilirii unor relatii de cooperare între acestea, a fost initiat doar foarte recent. Si, în mare parte, reusita acestuia se datoreaza activismului francofon care considera ca apropierea, cunoasterea si valorizarea reciproca a ariilor lingvistice internationale este unul dintre cele mai sigure mijloace de a combate saracirea lingvistica globala si de a promova diversitatea culturala.

Francofonia a reusit, astfel, sa institutionalizeze o serie de parteneriate cu Commonwealth si Liga Statelor Arabe (1999). Mai apoi cu organizatiile internationale ale altor spatii ale latinitatii, anume Comunitatea tarilor de Limba Portugheza, Organizatia Statelor Ibero-Americane si Uniunea Latina. De asemenea, au fost puse bazele unei noi concertari a ariilor francofona, hispanofona si lusofona prin manifestarea ce i-a reunit pe reprezentantii acestora la Paris, în martie 2001, în jurul temei Trei spatii lingvistice în fata provocarilor mondializarii.

Existenta si conturarea tot mai coerenta a acestor spatii au implicatii si în ceea ce priveste stabilirea unui modus vivendi & operandi referitor la necesitatea plurilingvismului în sanul organizatiilor regionale - care, adesea, includ state din mai multe de arii lingvistice. Este, în mod particular, cazul Europei (UE).

Pe acest fond, sa fie oare rezonabil, din punctul de vedere al principiilor de eficacitate institutionala sau al propriei specificitati istorice, ca Europa sa îsi uite într-atat propriile sale idiomuri încat sa renunte la a le utiliza chiar si în parteneriatele cu acele parti ale lumii care le vorbesc? Si care ar putea fi avantajul