Romania are mai putine cazuri de saracie extrema decat Brazilia, dar daca in continuare vom da atentie doar celor 300 cei mai bogati si nu si celor 1 milion cei mai saraci romani o sa constatam si noi ruperea puntilor, aparitia excluderii si, implicit, a violentei. La noi, analiza unui fenomen atat de grav are loc, cel mult, in spatii academice sau in societatea civila. Jean-Jaques Servan-Schreiber descria in "Sfidarea mondiala" cazul unui brazilian de culoare care povestea antropologului R. Linhart ca traiau - el, sotia lui si cei opt copii, cu numai 52 de cruzeiros pe zi, bani suficienti pentru a-si cumpara un peste mic... Asemenea situatii, ca si multe altele surprinse in cercetarile dedicate saraciei extreme, au ajuns subiecte de conferinte internationale, de paneluri de lucru, de carti, de articole, de initiative locale, regionale sau globale. Ironia face ca nici unul dintre subiectii acestor campanii sa nu stie absolut nimic despre ele. Fiindca una dintre paradigmele fundamentale ale saraciei extreme este totala izolare a "victimelor". Oamenii acestia sunt in afara oricarui circuit social, nu sunt conectati la "realitatea" noastra, fiindca realitatea lor este mult prea dura si, in general, si o depaseste. Daca in cazul saraciei-standard, cea cunoscuta dupa normele europene, programele sociale, programele de creare de noi locuri de munca, de redistribuire si de protectie devin solutii pentru niste oameni conectati social, dar cu venituri prea mici, in celalalt caz, e nevoie de mult mai mult. Lumea a treia, lumea a patra au exportat in Europa un model al saraciei extreme, al saraciei din favele, din orasele de carton sau din cimitirele locuite, model care s-a multiplicat langa metropolele occidentale si care, acum, incepe sa-si dezvaluie semnificatiile si riscurile.

Romania are mai putine cazuri de saracie extrema decat Brazilia, dar daca in continu