"Depun marturie-n genunchi despre acestea cuvinte pentru nici o ureche ridic" NICHITA STANESCU Dupa Blaga urmeaza,evident, Arghezi. Sa citim poezia "Intre doua nopti". "Mi-am implantat lopata taioasa in odaie/afara batea vantul, afara era ploaie// Si mi-am sapat odaia departe sub pamant/afara batea ploaia, afara era vant// am aruncat pamantul din groapa pe fereastra/pamantul era negru, perdeaua lui albastra//s-a ridicat la geamuri pamantul pana sus/cat lumea-i era piscul/si-n pisc plangea Iisus// Sapand s-a rupt lopata, cel ce-o stirbise iata-l/cu moastele de piatra fusese insusi Tatal/Si m-am intors prin timpuri pe unde am scoborat/si in odaia goala din nou mi-a fost urat// Si am voit atuncea sa sui si-n pisc sa fiu/o stea era pe ceruri. In cer era tarziu". In cer era tarziu. Acest vers final ne amuteste si ridica poezia argheziana la cote foarte inalte. Poate avem de-a face cu unul din cele mai frumoase poeme din literatura romana si universala in care nu exista decat poezie, poezie pura, intensa, fara pic de analiza sau de ornamentica. Arghezi aici demonstreaza ca adevarata poezie este si religioasa fara a-si propune aceasta intr-un mod explicit. Misterul care tensioneaza aproape fiecare vers ne scoate din lume sau dimpotriva ne asaza in centrul acesteia unde totul e static, de fapt extatic. Extazul, cand e foarte puternic, depaseste orice explicatii si interpretari, Omul sapa chiar in miezul camerei sale, dar poate sa sape si in pamantul propriei inimi. Pamantul este aruncat afara, dar si acest afara este foarte indoielnic. Sa fie tenebrele exterioare de care se vorbeste in Geneza ? Pamantul azvarlit despre care am crede ca e de prisos creeaza un adevarat munte, dar care nu e un munte obisnuit, fiindca in pisc se afla insusi Hristos. Regresia in timp se face aproape instantaneu si atunci poetul isi da seama ca dupa ce a exteriorizat tot ce continea punandu-l