Cum se simt dascalii atunci cand constata ca traiesc intr-o societate in care educatia nu mai conditioneaza reusita in viata? Cum sa mai creada in ei, in munca lor in contextul in care modelul de succes dominant este vedeta tv, patronul controversat si analfabet, politicianul agresiv ori demagog, Adrian Mutu, manechinele sau castigatorii la Loto? Presedintele Traian Basescu, Guvernul si presa portocalie nu au inteles un lucru important: invatatorii si profesorii nu vor doar salarii mai mari, ci si redobandirea unei demnitati pierdute sau refuzate.
De circa 15 ani, Puterea ii trateaza cu indiferenta sau cu amenintari (vezi scandalul meditatiilor), iar Opozitia cu promisiuni nerespectate. De circa 15 ani, ministrii Educatiei provin, de regula, din randul profesorilor universitari. Alti profesori universitari au devenit senatori, deputati, ministri si chiar prim-ministri. Asa se explica, probabil, de ce salariile universitarilor sunt mari, iar cele ale invatatorilor si profesorilor din scoli si licee sunt mici. La fel de mici sunt si salariile asistentilor universitari, iar conferentiarii nu se simt nici ei prea bine. Aceasta discriminare salariala evidenta este umilitoare si genereaza frustrari justificate.
De circa 15 ani, cu exceptia dlui Andrei Marga, nici un ministru al Educatiei nu a acordat prioritate invatamantului primar si secundar. Desi legea ii obliga pe copii sa dedice scolii zece ani din viata lor, mai toti ministrii Educatiei au preferat sa se gandeasca la binele invatamantului universitar, altfel facultativ. Exista, asadar, o discriminare si la nivel de infrastructura. Scolile s-au degradat constant, ramanand fara terenuri sau sali de sport, fara laboratoare sau toalete decente. Cele mai multe clase sunt prost iluminate, iar in multe scoli copiii si profesorii tremura de frig. Numai in sectorul 1 din Bucuresti peste 40% din scoli a
