Deprecierea monedei nationale este un rau tot mai necesar. Alternativa pare tot mai utopica, desi are un nume simplu: reforma
La o datorie externa de 15-16 miliarde de dolari, Ceausescu infiera cu manie proletara capitalul financiar-bancar, "instrument al politicii imperialiste si neocolonialiste a marilor monopoluri si societati transnationale". Acum, la 23 de miliarde de euro, ce se mai poate zice? S-ar putea spune ca vremurile s-au schimbat, din moment ce in regimul comunist se aducea ca argument peremptoriu faptul ca datoria sporeste mai rapid decat exporturile sau venitul national, iar in prezent, desi se intampla acelasi lucru, ni se inoculeaza ideea ca nu-i nici o problema cu datoria la o treime din PIB. Iata, comparativ cu tari precum Ungaria (70,3% din PIB - datorie externa bruta) si Polonia (47,6%), suntem chiar subindatorati.
Oare chiar nu conteaza ce facem cu banii? Cei mult-prea-indatorati poate ca stiu. In 1989, exporturile poloneze le depaseau cu doua treimi pe cele romanesti. Acum sunt de trei ori mai mari. Cat despre unguri, ce sa mai discutam? In 1980 exportau cu jumatate de miliard mai putin decat noi, in 1989 erau cam la acelasi nivel. In anii 2000 au ajuns sa vanda in strainatate dublu - si sunt o tara la jumatatea noastra sub toate aspectele: populatie, teritoriu, resurse. Bine zicea Stolojan ca o tara ca a noastra n-are nevoie de credite externe pentru sustinerea consumului ori pentru buna functionare a economiei, ci datoria trebuie contractata doar pentru dezvoltare. Numai ca nimeni nu e profet in tara lui, iar postulatul acesta se aplica perfect la tarile altora.
Asadar, cine se culca pe o ureche, amagindu-se cu sloganul "datoria noastra e redusa", e el insusi redus. Din pacate, daca se schimba perspectiva si se pun debitele externe din 2005 langa investitiile straine directe, iarasi se vede un raport de 2 la 1. Statis
