Un mesaj primit de la un prieten din Roma, specialist in Dante si literatura engleza medievala, mi-a sugerat subiectul acestei intersectii. Amicul meu, venit la inceputul toamnei la Universitatea Notre Dame pentru a conferentia despre autorul Divinei Comedii, a fost rugat sa tina si un curs despre doi autori italieni contemporani. Fara nici o ezitare, i-a ales pe Italo Calvino si Primo Levi. La intrebarea mea „de ce tocmai ei?“, mi-a raspuns simplu, „fiindca ii consider cei mai mari prozatori italieni contemporani“. Dar Moravia, Sciascia, Pavese, Dino Buzzati, Elio Vittorini sau Natalia Ginzburg?
Nici un semn prevestitor nu ar fi prezis o intilnire a celor doi in spatiul literaturii italiene; primul, nascut in 1923 la Santiago de las Vergas in Cuba (parintii, botanisti amindoi, au petrecut citiva ani in zona Marii Caraibilor) va deveni, dupa studii de literatura la Torino, jurnalist angajat si autor, la inceputul carierei sale, de povestiri si romane neo-realiste. Cel de-al doilea, nascut in 1919 intr-o familie burgheza de evrei asimilati de generatii in Italia (bunica Bimba fusese o baronesa, intreaga ei familie fiind innobilata de Napoleon gratie contributiilor lor financiare la efortul de razboi al imparatului), se pregatea pentru o cariera stiintifica. Primul punct de convergenta intre cei doi l-a produs razboiul: Calvino a devenit partizan, Levi, dupa ce a colaborat o vreme la un jurnal al rezistentei, Giustizia e Libertà, a incercat si el sa se inroleze intr-un grup de partizani piemontezi. Capturat in decembrie 1943, va fi deportat la Auschwitz trei luni mai tirziu.
Razboiul i-a „format“ pe amindoi, dar, in ciuda faptului ca au debutat aproximativ in acelasi timp si ca amindoi isi bazau operele de debut pe experientele traite in decursul celui de-al Doilea Razboi Mondial, noul lor parcurs parea a fi definitiv divergent. Calvino desc
