Dacă nu scria Mircea Dinescu despre greva foamei în care a intrat profesorul Oliviu Vlădulescu din Slobozia, nu cred că se înghesuiau autorităţile să-i dea telefon la spital (Tăriceanu) şi să-l viziteze (Băsescu). Disident care a făcut şi puşcărie politică sub Ceauşescu, acuzat cu probe de "propagandă ostilă" regimului, Oliviu Vlădulescu nu e un profesor tipic. Nici un român tipic.

Pe vremea lui Ceauşescu, singura lui armă de slobozian recalcitrant era Constituţia. Autorităţile locale n-aveau ochi să-l vadă. Făceau loc gol în jurul lui şi poate că i-ar fi făcut şi altele mai rele dacă nu s-ar fi ştiut că Oliviu are prieteni printre scriitorii de la Bucureşti. Nu cred că aceste prietenii erau un blindaj tare pentru el, adevărata lui forţă consta în curajul aproape neverosibil cu care îşi apăra libertatea. După ce a terminat facultatea, n-a fost considerat apt să predea elevilor, i s-a dat o slujbă în sistemul de librării. Un fel de magazioner al cărţilor. Inventiv şi energic Oliviu a transformat această funcţie într-o pacoste pentru autorităţile locale. Invita scriitorii la centrul de librării şi la discuţii cu cititorii, la care s-au spus multe lucruri care picau prost în corul aplauzelor din ultimii ani ai ceauşismului.

Unora dintre scriitorii mai prudenţi, Oliviu Vlădulescu li se părea suspect. Era pentru ei "ăla de la Slobozia care face pe provocatorul".

M-am gîndit la această acuzaţie de mai multe ori, după 1990. Provocatorul îşi face treaba într-un cerc mic, nu faţă de zeci sau chiar sute de oameni. Oliviu era un agitator de spirite, cu Constituţia în buzunar, un om liber care credea că şi scriitorii pe care îi invita la Slobozia se considerau nişte oameni liberi. Mă tem că asupra multora s-a înşelat, dar nu şi asupra scriitorului ideal, liber şi curajos în opinii, pe care a tot sperat că îl va aduce la Slobozia, d