În peisajul cenuşiu al Bucureştiului, printre oameni blazaţi şi mohorîţi, care se deplasează mecanic, cu ochii aţintiţi în gol sau în pămînt, trecătorul prin perimetrul cuprins între Bulevardul Magheru, Piaţa Amzei şi Calea Victoriei are uneori surpriza să întîlnească un domn cu faţa distinsă, păşind energic, cu pieptul înainte, atent la tot ce se petrece în jurul său, cu un zîmbet optimist întipărit pe figură. De vreo treizeci de ani chipul său este acelaşi, de om în vîrstă care se ţine încă bine. Ai fi tentat să îi dai cam 70-75 de ani. La auzul veştii că în realitate are 89, ai putea rîde ca de o glumă bună.
Senin ca un patriarh şi înţelept ca un avva din pustiu, Mihai Şora este, de cîteva decenii încoace, vocea de acord fin din viaţa publică românească. În dezbaterile de idei pe teme politice sau culturale, unghiurile sale de abordare a problemelor sînt mereu surprinzătoare, dar, de fiecare dată, capabile să surprindă substanţa (seva, ar spune Mihai Şora) fenomenului, atunci cînd majoritatea celor implicaţi în discuţie sînt incapabili să împingă analiza dincolo de scoarţă. Chiar dacă formulările lui Mihai Şora nu au darul să şocheze sau să intre în memoria noastră culturală (precum piruetele stilistice ale lui Al. Paleologu, de pildă), ele sînt de cele mai multe ori în răspăr cu punctele de vedere genreralizate şi, trebuie spus, în cele mai multe dintre cazuri, nu el este cel care greşeşte. Ascultate cu mai multă atenţie de cei care au avut puterea de decizie în anii scurşi de la căderea regimului comunist, argumentele şi soluţiile lui Mihai Şora ar fi putut contribui la risipirea confuziei care caracterizează atît de bîlbîita noastră tranziţie.
Despre toate şi ceva în plus. De vorbă cu Leonid Dragomir este o carte pe care o aşteptam de mult. În decursul timpului am citit nenumărate interviuri cu Mihai Şora şi texte cu substrat memo
