- fragment -

O evocare a personalităţii profesorului Klaus Heitmann trebuie, desigur, să înceapă prin a aminti etapele carierei sale didactice. Care a început prin absolvirea Universităţii din Freiburg im Brisgau, după care a urmat, rând pe rând, dobândirea titlului de doctor al Universităţii din Marburg, apoi ocuparea postului de profesor de filologie romanică la Universitatea Tehnică din Berlin, iar între 1971 şi 1998 - când s-a pensionat - la Universitatea din Heidelberg. Această trecere în revistă a unui drum semănat cu multe succese ar trece, totuşi, cu vederea peste ceea ce face, mai ales, ca profesorul Heitmann să se bucure de o caldă, afectuoasă preţuire în largi cercuri ale intelectualităţii din ţara noastră, anume profunda cunoaştere a limbii şi istoriei literaturii române despre care a scris, şi scrie, deopotrivă cu comprehensiune şi o netăgăduită competenţă.

Cumpărând, la 14 ani, din pură curiozitate o cărţulie intitulată Der kleine Bilder-Duden deutsch-rumänisch, adică Ghid de conversaţie ilustrat germano-român, a avut revelaţia unei limbi pentru care mai târziu, prin anii şaizeci, a făcut o adevărată pasiune. încât în răstimpul care a urmat profesorul Heitmann a devenit un adevărat focar de iradiere a cunoştinţelor despre limba şi literatura română prin lectoratul înfiinţat datorită strădaniei sale pe lângă Seminarul de limbi romanice al Universităţii Heidelberg. Unde sute de studenţi germani s-au familiarizat în cursul anilor cu graiul lui Eminescu, iar unii şi-au luat chiar doctorate cu lucrări despre literatura română.

Alături de studiile consacrate unor mari figuri ale culturii franceze sau italiene - de la Philippe Commynes şi Rabelais până la Apollinaire, Céline, Camus sau Petrarca - începând din 1956 profesorul Klaus Heitmann a publicat peste o sută de lucrări de diferite dimensiuni (inclusiv rec