De ce-l iubim pe Mozart cind sintem foarte tineri sau am ajuns deja batrini? De ce strimbam uneori din nas la Mozart tocmai in anii deplinei maturitati cultural-afective, preferindu-i pe alti mari titani ai istoriei muzicii? Ca apoi, pe nesimtite, sa-l redescoperim pe uluitorul, fascinantul, profundul si rascolitorul Mozart in toata maretia aparentei lui simplitati. Care se incununeaza prin cutremuratorul Lacrimosa din Recviem-ul ce inchide o viata de om si deschide portile eternitatii pentru un artist. Sa-l iubim pe Mozart pentru imaginatia melodica si feeria lui armonica sau pentru legaturile cu masonii? Sa-l admiram pentru biografia lui alambicata, unde fericirile de multe feluri s-au implinit prin tot atitea nefericiri, iar starea de gratie a fost platita cu umilinte greu de acceptat? Pentru ca este inventiv si ni se pare vesnic „placut la ureche“?

Pentru ca a murit tinar? Pentru vreo iubire adolescentina legata de Für Elise? Sau alta adultera, de maturitate? De ce oare ne reintoarcem mereu la Mozart? Un muzician, de geniu, adevarat, cum nu au fost prea multi in istoria convulsionata a lumii, dar si un simplu om, ca fiecare dintre noi, nefiindu-i strain nimic din ceea ce este omenesc. Si totusi.

De ce-l iubim pe Mozart? De ce-l iubim pe Mozart si ne raportam mereu la el, dupa ce ne-am plimbat pe toate meridianele si paralelele muzicii universale, dupa ce ne-am amagit si bucurat cu „sunetele muzicii“ in varii feluri, pe cont propriu sau alaturi de cei dragi, simpli melomani sau profesionisti ai unei arte, care reuseste sa supravietuiasca dincolo de toate avatarurile noilor forme de comunicare, a tehnologiilor si inventiilor de tot felul din ultima suta de ani.

Mozart inglobeaza, in unicitatea personalitatii lui, o intreaga traditie a muzicii. Daca Bach a fost epic si Beethoven a indus un dramatism de o intensitate greu de imaginat