Cum arata viata mea? Plina. Obeza. De parca ar baga cu lopata in ea intimplari, nervi, colegi simpatici, colegi antipatici si colegi timpiti, messenger, carti bune si proaste, premii de cacao date de diverse asociatii scriitoricesti de pe meleagurile noastre, horror-uri la greu. Astea chiar sint pe bune. Cind eram mica, mi se spunea ca trebuie sa stiu tabla inmultirii atit de bine, incit daca ma scoala cineva noaptea si ma intreaba cit fac 9x7 sa stiu sa-i raspund imediat. Daca acum ma trezeste cineva si ma pune sa-i fac topul celor zece filme de groaza ale tuturor timpurilor, o sa incep asa: „Pe primul loc, Saw I…“. Cind nu ma alearga noaptea Freddy Krueger, fata din Auditia, Mordechai sau motanul demonizat Church, ma urmaresc prietenii inarmati cu seringi, ferastraie, topoare si masini de gaurit, cu totii manifestind o pasiune neinteleasa pentru picioarele mele.
Peste toate astea, isi lasa semnele (la propriu, cu ghearele), pisica Matei. Care e din ce in ce mai obraznica si mai de aruncat in strada, acolo de unde am luat-o acasa. Bineinteles ca nu voi face asta. Despre cine as mai scrie si ce scuza as mai gasi pentru a umple – stati o clipa, sa numar – 229 de semne. Atit am scris pina acum despre pisica Matei (rog corectura sa fie insensibila la sexul numelui – Matei e o pisica, nu un motan).
Asta inseamna ca rareori mi se intimpla sa ma plictisesc. Cele mai multe ori din acest „rareori“ sint la filme romanesti timpite, pentru ca pe alea straineze nu ma duc sa le vad. E drept ca uneori ma mai pacalesc si cu alea, dar nu le caut. Pe astea romanesti insa le caut cu pasiune si disperare. Daca pierd vreunul, sufar citeva zile bune. Cronicile pe care le citesc la ele nu ma satisfac. Poate sa-mi descrie Andrei Gorzo pe zece pagini cum se piaptana Dan Condurache in Femeia visurilor al lui Dan Pita, ca nu ma intereseaza. Trebuie sa vad. Si sa inteleg d
