Dupa unii analisti cu greutate din vest, scapam de un „annus horribilis“. Ceea ce inseamna un „an oribil“, un an urit. Dupa altii, a fost un an „de tranzitie“. Un alt fel de-a descrie despartirea de iluzii. Si de a recunoaste ca se schimba ceva la temelie, iar deznodamintul e incert. Au dreptate si unii, si altii. A fost si oroare, si schimbare, intr-un an care, teoretic, ar fi trebuit sa fie doar bifat pe calendar, nu incercuit cu rosu.

In 2005, oroarea dezlantuita de natura s-a numit Tsunami, uraganele din Golful Mexic, cutremurul din Pakistan. Oroarea dezlantuita de natura si de om s-a numit foametea din Africa. Oroarea – creatie suta la suta umana: terorismul. Mai pe sleau, crima in masa. In toate cazurile, moarte si suferinta de pomana.

Oamenii si natura. Valul seismic din Asia facea mult mai putine victime daca guvernele din regiune nu aminau crearea unui sistem eficient de alerta. Difuzoare pe plaje, anunturi radio-TV, SMS-uri: „Tsunami, fugiti spre loc inalt“. Observatoarele seismice difuzasera informatia in timp util. In epoca Internetului si a satelitilor, n-ar fi trebuit sa fie o problema, nu? Ce iluzie. Aproape un sfert de milion de morti.

Reactia mondiala a fost coplesitoare. Donatii masive de la public, bani de la guvernele bogate, promisiuni ca ajutoarele vor sosi urgent. Teleportate. Ajutorul a sosit in mod real de-abia odata cu portavioanele, elicopterele, navele-spital si soldatii americani. Au mai sarit britanici, australieni si alti citiva. Solidaritatea e un concept frumos. Osul la greu e altceva.

Deodata, o intrebare. Se mai pusese, dar timid. La cine ajung donatiile? La nevoiasi, desigur. Surpriza: nevoi au si organizatiile umanitare. Cheltuieli de functionare. In unele cazuri 80% (!!!) din banii strinsi de public s-au dus pe cheltuieli de functionare. Asa ca, in 2005, am aflat, de pe prima pagina, ca si