Trenul „Prietenia“ Bucuresti-Chisinau, 22 decembrie 2007. Stau intr-un compartiment cu o femeie de vreo 25 de ani care-mi povesteste cu insufletire istoria ei, ce pare o varianta a romanului Un an in Paradis. In povestea ei, risul ocupa un rol mai important decit in cartea mea, ca si povestile, de altfel: „Cind rideam, ne lasau in pace, nu ne mai bateau. Rideam mereu, nebuneste, prosteste, cu sau fara motiv... Spunea fiecare prin ce-a trecut, ce filme a vazut, ce carti a citit, inainte de a ajunge in barul acela imputit, in fiecare zi cineva trebuia sa ne faca sa uitam unde ne aflam si cu ce ne ocupam“. Un fel de falsitate/teatralitate caracterizeaza personajele: „Nu-mi vine sa cred c-am trecut prin asta, nici atunci nu puteam sa cred, sa accept ca femeia din pat sint eu!
Ma retrageam in afara corpului meu pingarit, eram eu in patul respingator si tot eu, in coltul indepartat al camerei, ca o fantoma, curata, neatinsa, nu mai simteam atingerea barbatului, totul devenea mecanic si suportabil. Parca jucam un rol, patul era scena si, cind ma sculam din pat, eram iarasi eu, una singura“. (Ah, nu mi-a trecut prin minte ca intr-o situatie-limita personajul se poate dedubla!) Si inca o perspectiva, dupa parerea mea, cu totul cinica: „Era o fata cu noi, am uitat cum o cheama, inalta, grasa, uritica si care nu se plingea niciodata. (Caterina! am vrut sa-i sugerez). Ea ne spunea intruna c-ar trebui sa ne bucuram ca avem atitia barbati la dispozitie, intr-o lume in care cei mai destepti si mai frumosi sint homosexuali, iar ceilalti, aproape impotenti. Nu stim cite femei singure si acre ne invidiaza! As fi vrut s-o cred“. Nu i-as fi permis niciodata Caterinei sa faca o asemenea afirmatie...
Am ascultat-o toata noaptea si, cind am ajuns, ne-am luat ramas bun. Nici nu stiu cum o cheama.
Trenul „Prietenia“ Bucuresti-Chisinau, 22 decembrie 2007. Stau
