Pe măsură ce instituţiile pieţei noastre de artă se consolidează şi piaţa însăşi începe să-şi secrete anticorpii specifici împotriva multiplelor patologii ale tranziţiei, şi mijloacele infracţiunii se diversifică şi se rafinează. Dacă modelul Stanciu & Co., logoreic şi intempestiv, care miza pe imbecilitatea suavă a victimei şi pe incapacitatea ei de a rezista în faţa figurilor mitologice livrate en gros, la domiciliu, a început să se erodeze, poate şi sub presiunea grelelor dosare care s-au tot adunat, au apărut actori noi, cu mijloace mult mai subtile. Astfel, Muzeul de Artă din Piatra Neamţ a organizat două expoziţii Victor Brauner, cu scopul unic de a oferi un suport credibil unor falsuri mai pudice, discret amestecate printre lucrările autentice, iar directorul acestuia, Emil Nicolae, şi-a oferit propriul text, altminteri cu reale calităţi documentar-exegetice, într-un album spectaculos, pentru a susţine aceeaşi cauză înaltă a acreditării unor lucrări contrafăcute pe care piaţa reală de artă le-a ejectat în mod tacit. Tot în această categorie a construcţiilor elaborate special pentru spălări de imagini, a hibrizilor editoriali fără nici un orizont intelectual, dar cu multe ţinte pragmatice, scrise de personaje apărute peste noapte, fără statut cultural şi fără minime acreditări într-un domeniu care cere o severă specializare, poate fi inventariat şi ,,albumul"Samuel Mutzner, pe care presa l-a sancţionat drastic încă de la discreta sa apariţie.

Cel mai recent episod din această nouă strategie de acreditare a unor lucrări de artă abia născute, dar în care s-au imobilizat, probabil, resurse financiare considerabile, este şi cel mai surprinzător şi, la limită, mai dramatic, de pînă acum, pentru că el a fost instrumentat de către un eseist cunoscut, care şi-a făurit întreaga sa carieră intelectuală pe glosele în jurul lucrărilor lui Constantin Brânc