M-a prins acest final de an citind memoriile lui Mario Vargas Llosa, aparute la Humanitas („Pestele in apa - memorii"). Ca multe dintre romanele sale, amintirile amesteca timpul: cite un capitol despre tineretea zbuciumata alterneaza cu fragmente din cei trei ani de implicare in politica din Peru.
In 1987, tara era falimentara dupa dictaturi militare alternate cu guverne civile, ambele promovind politici etatiste si populiste. Presedindele de atunci dorea sa nationalizeze bancile. O masura banala intr-o tara in care pamintul, intreprinderile si chiar presa mai fusesera nationalizate pentru a-si indeplini „rolul lor social", perpetuind de fapt capcana subdezvoltarii.
Llosa ia pozitie denuntind nationalizarea, pledind pentru libertate economica. Este surprins de miile de adeziuni si de felurite comitete care il pun in fruntea lor. Devine peste noapte reprezentantul fragilei clase de mijloc, satula sa fie tap ispasitor pentru toate esecurile.
Implorat de sotie sa nu intre in politica, o face totusi si incep trei ani fabulosi, incheiati in al doilea tur de scrutin la alegerile din 1990.
Trei ani in care a colindat tara la mitinguri, a primit pumni si pietre in cap, a scapat de tentative de asasinat ale teroristilor de stinga. A lucrat luni de zile la programul de guvernare, adunind experti redutabili. Doar programul de privatizare avea citeva sute de pagini si descria ce se va intimpla cu fiecare intreprindere de stat.
A propus reformarea educatiei, a sanatatii, a birocratiei, cu solutii indraznete. Dar a apucat rar sa vorbeasca despre toate astea in campanie pentru ca a trebuit sa se apere. Presa platita de guvern l-a prezentat ca pe Satana (e agnostic), l-a facut pervers (fragmente din romanele sale erau citite la televiziuni).
A fost acuzat ca vrea sa concedieze functionarii si sa dea afara saracii
