- Diverse - nr. 2 / 5 Ianuarie, 2006 "E puntea nevazuta care pe oameni leaga Sa-l folosesti invata, cum se cuvine draga, El poate fi o piatra zvarlita la-intamplare Dar si o mangaiere, chiar si o alinare!" Elena Dragos incearca o definire a cuvantului, acest dar ce apartine fiintei supreme, OMUL, cu care-si exprima gandurile, sentimentele, trairile, idealurile, speranta de mai bine. Prin definitie, cuvantul apare in Dictionarul explicativ al limbii romane ca element al "vorbirii" omenesti, constand dintr-un complex de fenomene..., care poate fi inteles de o colectivitate de oameni intr-o comunitate istorica, explicatie cel putin incompleta, colaterala. M. Dinescu: "Nu putem vorbi despre o definitie a cuvantului atat de putin palpabil, pe care fiecare poet incearca sa-si cladeasca vocatia". Limba romana ne ofera o bogatie semantica a acestuia: om de cuvant, banalul sau onorabilul " cuvant de onoare", "a-l crede pe cuvant", "a ramas fara cuvant", "a pune un cuvant", "bun cuvant" (M. Sadoveanu), "sa nu-mi uit cuvantul" (Ion Creanga), "Necuvintele" (Nichita Stanescu). Coboara si inalta, ucide si da viata, mangaie sau loveste, rasfata, dojeneste. Acesta e cuvantul. Rostit cu emfaza, trufie, teama si speranta, umilinta sau grandoare, imbracat in haina elegantei sau a suburbanului, ne defineste, contureaza trasaturi de caracter, cunoscandu-ne pe noi insine. Cu sens fundamental sau derivat, de baza sau secundar, principal conotativ, denotativ, lexical, contextual, notional sau afectiv, cuvantul ne ofera nebanuite posibilitati de exprimare. In forma ingrijita de exprimare a imaginatiei, a trairilor interioare, a sentimentelor, cuvantul a dat "literatura poetica..., o dezvoltare a vesmantului cugetarii romanesti, manifestata prin cea mai frumoasa infaptuire pana astazi gasita in poetul Eminescu" (T. Maiorescu). Numai versul "Adormind de armonia / Codrului