Cuţitul: Ce-avem la cină?
Furculiţa: Supă.
E foarte complicat astăzi - şi deloc potrivit - să fii un "geniu". Mai toate "geniile" au murit acum vreo cincizeci de ani şi, oricum, nimeni nu le-ar mai lua cu adevărat în serios. În primul rînd, pentru că nu-i mai pasă nimănui de "genii", şi-apoi pentru că e cam plictisitor să fii "genial". Nici măcar nu se pune problema dacă "poate sau nu să existe geniu?". Chiar nu contează.
Dar vreau eu - aşa - să mă folosesc de conceptul ăsta modern (în speţă "geniul"). Mă gîndesc că dacă azi ar mai exista "genii", acestea s-ar camufla. Nu c-ar fi ruşinos să fii "genial" sau ceva de genul acesta, doar că e o postură mult prea incomodă. De fapt, e şi ruşinos. E cam sfidător.
Unde vreau să ajung? Aici: îi bănuiesc pe unii că ar fi, de fapt, "genii" camuflate. Ştiţi poveştile cu extratereştrii care au ocupat corpuri omeneşti şi trăiesc printre noi ca să ne cucerească sau ceva. Mie mi se pare mai înfricoşător faptul că s-ar putea să avem printre noi "genii" sub acoperire. Care, ca să (nu) ne jignească, să (nu) ne sperie, să (nu) ne îndepărteze, (de frică) să (nu) rămînă singuri, să (nu) le întoarcem noi spatele scîrbiţi, găsesc un mod prin care - wooop! - ne pleznesc peste faţă şi nouă nu ne vine să credem cît de simplu a fost! Ei bine, eu cred că acesta-i momentul în care ei se demască! Folosesc de ceva timp metoda asta de detecţie şi nu am dat greş de prea multe ori (cel mult 50% error ). Dacă mă simt pleznit peste faţă fără să fiu jignit de asta, atunci clar e ceva acolo, ascuns bine. Sau nu (şi atunci încerc să-mi dau seama - de ce nu m-am simţit jignit? sînt prost?).
Uite-l pe David Shrigley, de exemplu. El desenează foarte urît şi scrie cu greşeli. Cu atît mai suspect. Tipul e dubios rău şi, fiindcă face uneori nişte combinaţii de imagine & text care schimbă total perspectiva (adică dacă ar fi lipsit te
